Dupa ce un an de zile m-am perpelit pe-o parte si pe alta daca sa o dau pe Aga in colectivitate si unde. Daca mai bine angajez o bona sau stau pe capul bunicii sa lase munca, sa aiba grija de nepoata. M-a impins nevoia. Cand a dat frigul nu ne mai intelegeam. Stateam mai putin pe afara. Copiii erau la gradi sau in casa. Televizorul ajunsese piesa de rezistenta cand aveam treaba. Deja era prea mult. Mami, maine mergem la copii. Gata! Am sunat. "Sa veniti, sa vorbim, sa stam la un ceai." "Ce ceai? Maine va aduc copilul".
Am insotit-o vreo zece-douzeci de minute, si eu si tat-su, priveam toti trei cum se joaca ceilalti copii. Pe ea o mancau picioarele sa mearga si sa mestereasca si ea ce faceau ei. Cand a luat-o educatoarea a fost extaz. Noi am mai stat de vorba. Sa stabilim. Sa vedem cum e in jur. Am plecat.
A fost crunt. Am bocit pana am luat-o de la gradi/cresa. Ma simteam vinovata. De ce o las? Ce se face fara mine? Oare e bine ce fac? Si fiica-mea. Ea nu parea deranjata de plecarea noastra. Imi spunea in fiecare seara ca "megem a popii" si dimineata se trezea cu noaptea in cap sa plecam. Nu stiu ce intelegea ea de era asa bucuroasa dar eu am bocit vreo saptamana-doua.
Supararea a fost cand am zis ca o las sa doarma acolo(pentru ca adormea in masina si ieseam toti in dezavantaj). Cand a vazut ca o las acolo sa doarma chiar s-a suparat. Dimineata o lasam plangand. Nu plangand oricum. II spuneam "Hai, Mami, acasa. Asa suparata la copii nu te las!" Se dadea jos din bratele mele, pleca spre grupul de copii, plangand in continuare si printre lacrimi si sughituri: "veau a popii". Io stateam dupa usa pana se potolea, apoi ma urneam cu greu spre casa, abia asteptam sa se termine somnul de pranz. "hop" eram dupa ea. O asteptam in masina. Sunam, urmaream, ma stresam. Am innebunit-o pe Flori(sufletul gradinitei). Dadeam tarcoale mai ceva ca hotii. (Da, mami, stiu. Te-am facut de rusine. Dar mai bine ca am facut asa la cresa decat sa fac asa cand vei fi la facultate). Intre timp am trecut in extrema cealalta si, deseori, suntem ultimii parinti care isi revendica copilul.
Tot plansul asta al ei a durat, de fapt, vreo trei zile. Apoi a racit. N-a racit, a facut muci (cu care ne laudam si cateva luni mai tarziu - la momentul scrierii). 10 zile stat acasa. De control. Mers la medic: "Domn'le mai stam mult ca mucii astia nu mai trec?". Unda verde, ca in baza mucilor (a lipsei lor) nu mai dam pana in primavara pe la cresa. Aaaaah, pai dupa zece zile fara copii a fost aaaasa bucuroasa ca a fost incantata sa ramana la somn acolo.
Alesul locului n-a fost greu pentru ca, dupa criteriile si stilul meu, era singurul care se potrivea in mare masura. Numai ca am ajuns acolo si cesavezi: "o hala".. renovata, dar o hala. Mi-a stat inima. Stiam, dar parca... Sotul e pragmatic si relaxat. Mi-a spus ca nu crede ca Agai ii pasa e hala. Basca, in timp s-a transformat in avantaj. Atata spatiu pentru ei! Acum mi se pare cel mai frumos loc din lume (dintre spatiile inchise :) )
Dintre criteriile mele unul dintre cele mai importante este joaca in aer liber. Motivele-mi: Pentru ca asa am crescut eu. Pentru ca oxigenarea creierului, clar, este importanta. Pentru ca ii "caleste" (folosesc un cuvant cu care nu-s de acord , dar care vreau sa exprime ce se intampla cu o fiinta, alta decat cartita sau castravetele de mare, cand petrece suficient timp in aer liber si una care sta ingradita intre patru - sase pereti. Pentru ca racelile si bolile nu se iau de afara. Din contra, un spatiu nearisit este mai periculos. Ca o paranteza: Aga a racit, cu febra de mai multe ori inainte sa intre in colectivitate si nu am asociat asta cu iesirile noastre. Nici faptul ca o scoteam la o plimbare usoara cand avea febra nu mi s-a parut ca a agravat simptomele sau a intarziat insanatosirea. Singurul lucru pe care il faceam era sa evitam interactiunea cu alte persoane, mai ales copii. Nici sa nu dea si nici sa nu ia ceva in plus cand e deja vulnerabila.
M-a luat prin surprindere de multe ori felul de a gandi, empatic si cu copiii mereu in minte, al lui Flori. Faptul ca sunt tratati cu respect si cu dragoste (si cu limite, desigur). Chiar daca plang, chiar daca au o zi proasta. Si Flori nu are rabdare doar cu copiii. Copiii nu-si fac prea mari griji. Dar parintii, sa te tii cand venim cu cereri, sa nu le numim pretentii. Desigur, unii sunt mai relaxati (ar trebui sa ii scot la o cafea sa imi povesteasca si mie cum).
Activitatile de la cresa si gradi sunt dintre cele mai variate si interesante. Ador ca nu subestimeaza copiii si le ofera ceai din cesti de portelan. Mancare din farfurii normale. Urasc plasticul si ma urasc cu fiecare butelca de apa cumparata. Lipsa plasticelor, a meselor de plastic, scaune(ok sunt vreo doua scaune de plastic, 90% dintre ele sunt de lemn), pahare, farfurii, ma incanta si imi ofera senzatia de sanatate.
Copiii vad si participa la activitati normale dintr-o casa: curatenie, "gatit" (facut smoothie, framantat aluat, curatat fructe). Adica ce ar fi facut si acasa. Atunci parca nu mai am asa mari mustrari de constiinta ca trebuia sa stea acasa pana la trei ani. Au un colt de lectura pe care deja stiu sa il foloseasca. Mancarea este personalizata dupa nevoi. Au ca vecini niste caprite pe spatiul verde de vis-a-vis. Fetele care lucreaza acolo sunt foarte dragute. Toti copiii sunt atasati de ele.
Desigur, cel mai important ramane faptul ca Aga vrea la copii. Probabil o sa faca cei 3 ani si eu inca o sa ma mai intreb daca era mai bine sa stea cu mine acasa. Sa ma enervez, sa nu fac fata, sa o las nepermis de mult la televizor, sa nu socializeze consecvent cu un grup de copii, sa nu fi facut toate activitatile alea. Hehehe, glumesc, n-o sa ma intreb.
