Tranteste usa de la dulap, un nor greu de praf si pulbere de lemn stricat se opreste in aer. Vrea sa iasa sa se plimbe, nici nu mai stie de cand n-a vazut lumina zilei. De ieri de doua saptamani? Cine dracu mai poate numara? In casa e mai rau ca intr-un magazin nde antichitati ieftine. In oglinda parca nu-i chiar ea, aduce, dar nu e. Pielea e lasata si plina de pete maronii, ochii adanciti in orbite, numai pupila mai sclipoceste jucausa de dorinta. Dorinta sa ce? Sa iasa, sa vorbeasca cu oamenii, sa danseze, sa arunce priviri incarcate de pasiune, sa alerge pana uita de toate.


Ramane cu privirea fixata in dulap, printre haine, sunt multe, toate-s murdare si nepotrivite. O singura rochie e alba, putin ingalbenita pe alocuri dar nu se cunoaste. E si calcata, nu sifonata ca cele din teanc. Se baga in ea, trage de sfori, sanii in stau moi in corset, pielea se aduna la gat si i se vad oasele. In rest rochia vine bine, e chiar ok partea intarita de la piept ca-i face sanii plini, o stange mai tare la spate sa nu se vada de sus tatzele flesce.

Foarte fain, in sfarsit o haina imaculata si ea mai frumoasa decat in ultima vreme, are un sentiment placut de proaspat si tinerete. Se mai aranjeaza nitel in jumatatea de oglinda, isi prinde cele trei fire asa cum si-a prins parul intotdeauna in coada de cal, trage doua dungi de rosu cu batul de la ruj, mai intoarce odata o privire piezisa si multumita spre oglinda si pleaca.

Coboara cele cinci etaje pe coridorul intunecat pasind mandru pe fiecare treapata. In lumina puternica din fata blocului ramane intepenita pentru cateva minute, apoi isi da o palma peste cap: "Iar mi-am uitat telefonul, mereu fac asa si iar vorbesc singura. Nu ma mai intorc, sa traiasca de-acuma."

Isi continua drumul de-a lungul strazii. Oamenii se feresc de batrana care bantuie in rochie de mireasa.