Vecinii de la patru

Asta e numele noului meu roman (si primul). Un coleg mi-a dat ideea, dar nu o sa recunosc nici in ruptul capului, ca doar nu-mi impart castigurile din dreptul de autor. Scriu aici ca sa nu uit, nu musai ca sa vedeti voi (it's not all about you).

Iar femeia

(Mi) se intampla lucruri carora nu le dau nici o importanta pe moment si trec ani, cand deodata imi amintesc de ele si, dupa caz, ma prind remuscarile, am o parere, ceva de spus, mi se pare amuzant.
De exemplu, de ceva vreme, si nu pot sa identific, unde si nici macar ce natie era omul, daca se petrecea in Romania sau Germania). In tot cazul un tip, care cu siguranta imi facea si avansuri, se plangea ca nu poate sa se insoare sau macar sa aiba o relatie (mai) stabila. Ca fetele sunt independente acum, nu le mai trebuie barbati, stau o perioada scurta si apoi, daca nu le convine ceva, incheie. Ce sa zic, bine va face. Sigur as gasi rost de cearta cu unul altul ca nu incurajez intemeierea familiei, ca femeia trebuie sa stea mai in spate. Pai sa stea, la o adica, dar daca are un mare bou in fata care abia se misca. E clar ca, in sfarsit, o femeie poate sa selecteze, sa vada in spatele cui sa stea, daca ea merge prea repede, trebuie sa isi aleaga pe cineva care merge si mai repede, ca sa nu mearga agale si sa (se) rateze de dragul traditiei. Prin urmare, baietii, baieteii, barbatii (si barbateii) trebuie sa dovedeasca si rabdare si inteligenta si capabilitatea de a avea grija de o familie si.... Nu cred ca chiar toate sunt absurde si le cer pe toate in cantitate maxima, dar se orienteaza si ele. De multe ori nici nu o fac constient, pur si simplu se simt frustrate, nesatisfacute, franate etc. si gasesc nod in papura, par nehotarate, le ghideaza instinctul si hormonii, dau vina pe cariera (in cazul in care nu le place) pana la urma parca iese bine.

Parca-i tare bine ca nu trebuie sa te mai mariti cu primul cu care te-ai incurcat si nici nu trebuie sa depinzi de banii altora sau sa stai acasa si sa torni copii. Des ma trezesc (out of nowhere) sa multumesc lui Dumnezeu (tema cu Dumnezeu alta data, da ?!?!) ca m-am nascut in asa vremuri si pot sa ma injur si eu cu lumea in trafic si sa beau in bar singura(as fi renuntat la astea) si sa raspund pentru faptele mele, dar sa am si deciziile mele, multe si nenumarate, mai multe ca barbatul de langa mine (cu unul in plus, cel cu copilul, si daca e vorba de mai multi copii, cu atat mai multe).

Na ce sa zic, e cam greu cred si v-ati cam culcat pe-o ureche, s-a schimbat sistemul deodata, nu ne mai arata nimeni cu degetul (sau macar nu ne pasa) daca va lasam sa va mai maturizati o tzara. Cand ma gandesc la aspectul asta cu femeia puternica, care pana la urma si-a facut loc cam peste tot (desi timid pe alocuri) ma simt ca atunci cand castiga Romania la campionate, nu e meritul meu, dar sunt si eu roman si FEMEIE.

Subiectul urmator e despre unu care mi-a cerut sa dau un examen in locul lui dar sa nu fac bine.

Gandacelul

A trecut o saptmana lenesa, insipida, inodora, incolora, pe care, dintr-un anumit punct de vedere voi incerca sa o prezint obiectiv si cu evenimentele in ordine cronologica.

Una din fetele gascare si-a sarbatorit ziua la mall cu alte fete gascare (si eu - hmm,subiectiva treaba). Toata lumea se asezase la cafea, la o sueta, io cauta de zor stafide pentru vitoarea budinca preparata pentru Bogdan. Ajung la casa transpirata toata, cocosata de alergat prin raioane, fara stafide evindent ca ametitii de-acolo aranjasera de toate pe rafturi dar de stafide nu-si aminteau. Ma rog, la casa mi se cer 70 de lei, eu dau 80, ca la Voluntari, ca sunt smechera, fara numar, pana mea, nu vazusem , aia mi-a dat totusi inapoi surplusul, dar si-a pastrat 50 de bani din rest ("macar atat", o fi gandit ea), plec, fara ciocolata dementa cu 80% cacao si se urla dupa mine, ma intorc, "multumesc, multumesc, ha, ha, ce aiurita sunt...".

Ajung la fete dupa ce le caut bezmetica prin cele zece mese de la Star Bucks, ele nu, iau oamenii in parte si ma uit la ei, ca din zece mese am timp in cateva minute sa le analizez, erau pe terasa. "Madame'", zice Madame', "ii iau si eu o prajiturica Monicai sa cantam si noi la multi ani, ca n-a avut tort..." "Bineeeeeeeeeeeeeee", ii dau 10 lei sa ia o prajitura, "Poate-mi ajung", "Mda, cred ca nu, ca doar nu mergi la metro sa le cumperi - gandesc eu cu mintea mea creata, cu care mai inainte nu gandisem. "Hi, hi, hi, ha, ha, ha cu fetele", cred ca le-am obosit ca o zi de babysitting cu copiii diavolului, le zic ca am baut pepsi si de aia fac asa, pariu ca nu ma crede nimeni, life goes on.

Vine si weekendul, ppetrecem o minunata seara la vecinii nostri, cu un bebe adorabil, si mare diferenta intre mine si el nu prea mai vad, decat ca el e adorabil (a se observa obiectivismul promis). Cand ne intoarcem un alt vecin zice ca sa vina la o bere, pai berea era cam calda pe balcon, ce ma gandesc io, o bag cateva minute in congelator pana vine el. E, na mai venit.

Dimineata vrem sa plecam la niste mini cumparaturi, la farmacie, in parc, tot cu bebe si parintii. "Ce cauta portofelul lui Gabi la noi?" "Pai l-o fi uitat, il sun, ma mir ca n-a sunat inca, de trei zile n-am mai dat pe la noi." Ia uite cumma mir eu din toate. N-am apucat sa-l sun, ca ne-am intalnit cu el ca sa mergem in oras, era Gabi vecinul, nu frate-miu(pe care l-as fi sunat) si fara sa prind de veste, cu mic cu mare trag concluzia ca eu am luat portofelul cu o seara inainte si dusa am fost, acasa, adica in blocul de vis-a-vis.

M-am burzuluit, ca nu eu l-am luat, ca poate Bogdan, ca l-a confundat, ca poate au trecut ei si l-au uitat la noi. Degeaba, se adjudecase, eu am foat ametita, si am inceput sa adun lucruri de prin casa, care semanau cu ce aveam si noi, se pare ca nu gasisem decat portofelul, desi stiu sigur ca au un lampadar inalt de 2 metri, identic cu al nostru, "Cum de nu l-oi fi luat si pe ala?!?"

La farmacie, a fost mult mai bine, am intrat si am stat 20 de secunde uitande-ma la vanzatoare si incalzindu-mi vocea: "AAa, hhh, aaaa, iii, hh ...", mi se sopteste (de catre Simona, vecina mea), "FRAXIPARINE", "AAA, da, Fraxiparin aveti ?" "Ce concentratie " "AAAA, 0,8" "Cate cutii?" "Paaai, aaaa, cate aveti?" (mai cumparasem de cinci ori in ultimile saptamani si nu aveau mai mult de doua intr-o farmacie, de obicei nu aveau deloc) "Cate vreti?" "AAA, ii, hhhh, sa socotesc, aaa, hhh, iii, doua" Platesc.. merg in parc, tralalala, ajung acasa "Cred ca am luat cam multe" (mai aveam doua acasa, socotisem de ma rupsesem).

Ma apuc in forta de gatit, vreau sa recuperez ce n-am facut toata viata si fac o delicioasa mancarica cu cartofi si prepar niste budinca cu branza si stafide. Bogdan ma asista partial, adica sta si face b(r)a(n)za de mine "aaaa, pai sare pui?!" "aaaaaaaaaaaa, nuuuu, zahar, du-te naibii de-aici ca din cauza ta" Adica din cauza lui turnasem jumate de borcon de sare peste branza, pana la urma am acoperit cu miere si mai e jumnate de budinca in frigider. Stafide n-am pus, si nu ca n-am gasit, ca pana la urma am gasit in alta parte, da' am uitat. Scot budinca din cuptor, ma las, pe vine, rapiiid, pana la nivelul cuptorului si buuuf, trantesc fundul de scaunul din spatele meu de mi se lipeste de fund. Eram sigura ca o sa merg cu el cateva zile prin casa pana sa reusesc sa-l scot. Pac, pac vine frate-miu, aramjasem , tacamuri, servetele, macaricaaaa, hmmm "Ce-i asta?" ridica el lingura la mine. "AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA, AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA" "AA" sar doi pasi in spate (de-ai piticului ca nu sunt doi pasi in toata bucataria) "Ce-i aia, are piciorute" Piciorute avea, l-a aruncat Bogdan pe balcon si am faurit tot felul de ipoteze, cum a ajus vietatea acolo. Mie mi s-a luat, desi baietii au mancat voiniceste. Nici noaptea n-am prea dormit... Urmeaza desertul, fara stafide si o berica, daca tot va uitati la meci? Scot din concelator, douya beri bocna. Lumea se tavalea pe jos de ras si intoarceau capul de la mine, uite-i cum se-neaca cu mancarea.

Dupa masa, entertaiment, facem o panarama de test de cultura generala si intrebarea numarul 24 "Cum se numeste boala din imagine?" Era o radiografie la o mana. "Ce naiba ?, Eu nu vad nimic la mana asta, da nu sunt medic, nu stiu sa citesc o radiografie" "Are 6 degete" "Minunat" ma bosumflu, nici eu nu stiu pe cine si astept linistita (creditul - asta am scris prima data, probabil la asta ma gandeam) lunea. Se numea polidactilie.

Un masaj" "Se mai intampla,

Raspuns pentru Catalin

Catalin: "Am lucrat 10 ani intr-o multinationala, care cred ca m-a secat de energie si de emotii poate".

Da, uite, ai pus punctul pe i. De emotii te seaca joburile astea si as mai adauga eu de visuri, de imaginatie, de chef. Si poate nu jobul in sine, dar felul in care sunt organizate, cu regulile lor idioate, si cu noi si mai idioti ca ne lasam dusi asa. Am intrat intr-o hora macabra si dansam, asa de repede ca nici dracu nu mai vede in jur, poate ar merita sa ne oprim, sa ne asezam si la masa si sa mergem la casele noastre, sa mai dam pe la biserica.

Stiu ca intr-o zi voi da dracului si eu stilul asta de viata. Dar inca ma mai simt bine in „competitivitate“ si savurez fiecare moment si fiecare gura de praf, ca atunci cand plec sa ma felicit si sa nu am nici un dubiu asupra deciziei. Idem pentru cei pentru care decid, ar trebui sa aiba parte de acelasi tratament, sa aprecieze razele soarelui de pe o prispa decat de pe un balcon multinational.

Poate-mi gasesc si eu vreo ocupatie “serioasa” care sa-mi aline despartirea de mediul actual. Mi-am obosit colegii aberand ca ar trebui sa muncim mai putin ca ar trebui sa negociem concediile si timpul de lucru, nu doar salariile. Partial poate au dreptate ca visez cam mult, partial cred ca le e frica sa constientizeze haul in care ne aflam.

Am zis de responsabilitate pentru ca am cateva experiente legate de faptul ca m-am apropiat de oameni si am incercat sa-i inteleg, experiente care ma haituiesc si acum.
La tara, unde mi-am petrecut copilaria, aveam mai multi prieteni, printre care un tip foarte haios, istet mult peste medie, am inteles, mica fiind, ca e mai mult decat ceilalti si, in timp, mi s-a confirmat.
A venit momentul sa intre la liceu si sunt sigura ca eu si parintii mei am fi putut insista si l-am fi putut ajuta, cu eforturi destul de mari, clar, dar cu siguranta ar fi meritat. E lipsit de sens sa povestesc cap coada, dar banuiesc ca intelegi.
O vreme faceam pregatire cu liceeni si fiecare in parte era deosebit si dragut, dar vedeai in ei o lipsa de intelegere a lucrurilor in intregul lor si o lipsa cronica de chef. Incercam sa inteleg mecanismul care ii indruma sa aiba o atitudine sau alta si pe masura ce intelegeam, imi dadeam seama cata responsabilitate port si ca degeaba ii inteleg daca nu ii ajut cu nimic. Cele doua ore pe saptamana n-ar fi putut sa acopere si materia si dorinta mea de a le impartasi din putinele mele cunostinte dinafara domeniului tehnic. Mi-e asa dor de ei, daca as da timpul inapoi as face altfel, as capitula mai greu. Acum ma ascund dupa calculator si mi-e asa de usor sa spun una sau alta. Sa-mi multiplic timpul de 10 ori, sa ii conving pe copiii aia sa vina cu mine la teatru si sa citeasca scurta schita de Caragiale. Si nici atat nu citeau, n-aveau timp, uitau… ma priveau suspicios , ca doar faceam tehinici de programare si algoritmi, nu ore de romana, la asta faceau meditatii separate, nu?

Revin, daca afli ca o persoana e capabila de lucruri marete, doar ar avea nevoie de ceva ajutor si indrumare, esti responsabil. Cumva, fotografia iti mai sterge din pacate, poti aduce pe cineva la perfectiune, prin imagine si atitudine cel putin si-i mai indulcesti viata, mai inspiri si pe altii etc. Te invidiez.