Raspuns pentru Catalin

Catalin: "Am lucrat 10 ani intr-o multinationala, care cred ca m-a secat de energie si de emotii poate".

Da, uite, ai pus punctul pe i. De emotii te seaca joburile astea si as mai adauga eu de visuri, de imaginatie, de chef. Si poate nu jobul in sine, dar felul in care sunt organizate, cu regulile lor idioate, si cu noi si mai idioti ca ne lasam dusi asa. Am intrat intr-o hora macabra si dansam, asa de repede ca nici dracu nu mai vede in jur, poate ar merita sa ne oprim, sa ne asezam si la masa si sa mergem la casele noastre, sa mai dam pe la biserica.

Stiu ca intr-o zi voi da dracului si eu stilul asta de viata. Dar inca ma mai simt bine in „competitivitate“ si savurez fiecare moment si fiecare gura de praf, ca atunci cand plec sa ma felicit si sa nu am nici un dubiu asupra deciziei. Idem pentru cei pentru care decid, ar trebui sa aiba parte de acelasi tratament, sa aprecieze razele soarelui de pe o prispa decat de pe un balcon multinational.

Poate-mi gasesc si eu vreo ocupatie “serioasa” care sa-mi aline despartirea de mediul actual. Mi-am obosit colegii aberand ca ar trebui sa muncim mai putin ca ar trebui sa negociem concediile si timpul de lucru, nu doar salariile. Partial poate au dreptate ca visez cam mult, partial cred ca le e frica sa constientizeze haul in care ne aflam.

Am zis de responsabilitate pentru ca am cateva experiente legate de faptul ca m-am apropiat de oameni si am incercat sa-i inteleg, experiente care ma haituiesc si acum.
La tara, unde mi-am petrecut copilaria, aveam mai multi prieteni, printre care un tip foarte haios, istet mult peste medie, am inteles, mica fiind, ca e mai mult decat ceilalti si, in timp, mi s-a confirmat.
A venit momentul sa intre la liceu si sunt sigura ca eu si parintii mei am fi putut insista si l-am fi putut ajuta, cu eforturi destul de mari, clar, dar cu siguranta ar fi meritat. E lipsit de sens sa povestesc cap coada, dar banuiesc ca intelegi.
O vreme faceam pregatire cu liceeni si fiecare in parte era deosebit si dragut, dar vedeai in ei o lipsa de intelegere a lucrurilor in intregul lor si o lipsa cronica de chef. Incercam sa inteleg mecanismul care ii indruma sa aiba o atitudine sau alta si pe masura ce intelegeam, imi dadeam seama cata responsabilitate port si ca degeaba ii inteleg daca nu ii ajut cu nimic. Cele doua ore pe saptamana n-ar fi putut sa acopere si materia si dorinta mea de a le impartasi din putinele mele cunostinte dinafara domeniului tehnic. Mi-e asa dor de ei, daca as da timpul inapoi as face altfel, as capitula mai greu. Acum ma ascund dupa calculator si mi-e asa de usor sa spun una sau alta. Sa-mi multiplic timpul de 10 ori, sa ii conving pe copiii aia sa vina cu mine la teatru si sa citeasca scurta schita de Caragiale. Si nici atat nu citeau, n-aveau timp, uitau… ma priveau suspicios , ca doar faceam tehinici de programare si algoritmi, nu ore de romana, la asta faceau meditatii separate, nu?

Revin, daca afli ca o persoana e capabila de lucruri marete, doar ar avea nevoie de ceva ajutor si indrumare, esti responsabil. Cumva, fotografia iti mai sterge din pacate, poti aduce pe cineva la perfectiune, prin imagine si atitudine cel putin si-i mai indulcesti viata, mai inspiri si pe altii etc. Te invidiez.