Pofte

Mancarea nu mai satisface de ceva vreme, singura bautura agreabila, pe care simt nevoia sa o torn in mine cand sunt obosita, nervoasa, deshidratata sau flamanda este sucul din portocale proapete. In rest mananc in virtutea inertiei gastrice, nefacand altceva decat sa imi starnesc repulsia la sfarsitul mesei.

Dar se pare ca poftele mi s-au mutat pe alte teritorii, care mai greu, care mai usor, care mai imposibil de satisfacut. Mi-e pofta de Caragiale, imi tanjeste sufletul dupa o schita sau o piesa, la fel cum mi se umple gura de apa, gandidu-ma la sucul de portocale. Am certitudinea revigorarii si binedispozitiei. Il vreau in orice forma: la teatru, felii, in citate, muscat direct din el dar il prefer stors de mine, chicotind la fiecare doua randuri si rererecitind pasaje intregi.

Mai mi-e pofta de pasiuni as I used to. Banuiesc ca e doar un avantaj al tineretii, al pubertaii sau al oamenilor care nu lasa sa le scape obiectul pasiunii. Pasiunea cu care investeam tot ce aveam, de la nopti smulse din bratele caldute ale plapumii si ale intunericului la petreceri sacrificate ca sa mai imi las mintea sa umble aiurea prin coduri in diferite limbaje si algoritmi intortocheati pe care aveam impresia ca i-am gasit eu si eram dezamagita ca fusesera altii mai destepti, care-si si trantisera numele pe ei, folosind conventii invatate pe de rost pentru notarea si implementarea lor.
Mi-e pofta sa fiu indragostita in asa hal incat sa nu mai pot articula cuvinte, sa-mi stea inima chircita de emotie si dor, sa visez perpetuu cu ochii deschisi, sa imi imaginez neverosimilul si sa nu am in veci ocazia sa se intample.

Pana mea, am avut atatea ocazii sa ma agat de ceva si n-am facut decat sa-i dau drumul in asteptarea alteia, iar acum ma fortez sa-mi gasesc un hobby. Patetic, what a waiste! Cati or face asa? Macar pot sa ma-nfrupt din Caragiale.
Daca ne aruncam un ochi spre clasa politica in valtoarea campaniei merge la fix: "Tradare sa fie, dar sa stim si noi!"