Iar am tendita sa povestesc cum m-am perpelit toata noaptea in pat, ezitand intre a ma ridica sa scriu si a sta la caldura celuilalt corp, care ma iubeste intermintent. Asaltata de fraze formate doar din cuvinte esentiale, lipsindu-le cuvinte de legatura, ca atunci cand citesti un text si nu ai nevoie si de vocalele din cuvinte ca se patrunzi intelesul lor. Ma gandeam eu asa, sa ma lamentez asupra (in)evolutiei mele, asupra problemelor mele cotidiene si a multitudinii de evenimente care ma coplesesc, pe care nu am timp sa le diger, raman suspendata in toate gandurile astea, cu degetele groase deasupra tastaturii... cui dracu-i pasa de toate ipotezele mele, nu mai zic de lamentarile comune si insipide... Eu nu sunt in stare sa o ascult cu interes nici macar pe mama, de ce ar face cineva asta pentru mine? Dar poate scriu pentru mine si nu e nevoie de un ochi sa iscodeasca prin lada asta, care o sa cada prada timpului si o sa aterizeze intr-un pod sau intr-o boxa, iar cand va fi deschisa se vor gasi acolo de toate, numai ca toate vor fi vechi si ieftine, poate chiar putrede, totul va fi aruncat, poate mai putin lada (care-i lada?). Si cum adica scriu pentru mine? Ce anume e pentru mine, faptul ca m-am ridicat din pat in loc sa ma ghemuiesc mai adanc in mijlocul patului, in pozitia aceea comoda, pe care nu am mai intalnit-o, desi am experienta patului si a somnului. Nu ajuta nici ca scriu, nici ca nu scriu, nici macar ca ma fortez sa transpun panarama asta intr-o insiruire de text pe care sa o inteleaga orice muritor, mai ales eu. Eu, care maine voi fi alta, mai proasta decat azi, fara nici un indiciu incotro m-a dus gandul ieri, incapabila sa mai gust placerile si temerile din trecut, consolandu-ma doar cu certitudinea ca am fost acolo (I've been there), sau macar partea mea fizica, comuna a noastra a fost partasa la ce s-a intamplat.


Totusi ca sa nu las lucrurile asa in aer, daca se osteneste careva sa parcurga poateca asta facuta de mine, poate merita si niste franturi din noptile mele active. Sunt ca un film prost, scormonesc intre daramaturile pe care singura mi le-am provocat, din cand in cand stau prostita in fata lor, intrebandu-ma daca se mai poate salva ceva, daca are rost sa ma irosesc printre ele. Poate mai bine merg sa construiescin alta parte, sa las totul prada timpului, dar daca mai e cineva acolo, care are noevoie de ajutor, care inca poate fi salvat. Ce prostie, chiar daca ar fi, dupa atata timp sigur nu mai traieste. Si daca plec, nu o sa stiu niciodata cine a fost, o veni oare altcineva in urma mea sa caute, vre-un flamand ce cauta prin gunoaie, caruia nu i-a mai ramas nimic din resturile vietii lui si cauta in resturile altuia?