Orlando

Ma mananca si citesc numai clasici, uneori sunt atata de cretina ca daca ceva e etichetat ca fiind classics eu cumpar/citesc/mananc/beau/iubesc, clasic sa fie. Sper ca exagerez si de fapt e invers, aleg si apoi realizez ca tot ceva clasic am ales.

Henyway... ajung sa citesc aceasta minunata carte - Orlando, scrisa intr-un freestyle absolut, ca e clar ca autoarea (Virginia Woolf) fie era beata, fie indragostita, fie scria pentru ea si o durea-n c...r de cititor. S-anteles, m-am chinuit cu cartea aia in toate pozitiile si pana-n ultima clipa am sperat sa se intample ceva, si s-antamplat, personajul principal are un copil, dupa care moare. De-a lungul cartii personajul asta principal ba era baiat, ba era alfa male, ba era sihastru, ba era fata, ba are aventuri cu fete, ba cu baieti, ba cu tigani, basca traieste si vreo trei secole. Eram pierduta, se-ntelege, si mai mult, se faceau tot felul de referinte in carte la niste biografii, la niste evenimente despre care nu stiam mare lucru... nimic n-am inteles, dar am tot sperat sa fie ceva de capul ei. Adica na, nu puteam sa neg dreptul autoarei de-a scrie tot ce-i bazdagaie prin cap, dar daca tot o citisem cu asa sacrificii, trebuia sa fie ceva. Si ma lasa inima sa citesc si prefata, ca de faaaaapt, cartea era scrisa pentru iubita ei si personajul principal fusese inspirat din existenta acestei iubite care avusese mai multe aventuri/relatii si "a strong marriage" si an "exuberant aristocratic life".

Ma gandeam eu asa ce accesibil si banal a devenit totul, ce tare chestie cred ca era relatia alora pe-atunci. Si-mi mai vin in minte ... (nu-s ce dracu' imi mai venise in minte ca postarea asta statea nefinalizata de vreo trei luni si mi-am facut mila de ea sa o public).